Stramosi nostrii:Dacii.

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de pitiulian la data de Sam Apr 17, 2010 1:31 pm

Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite părţi chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: ţărmul Mării Negre şi Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Morava - spre vest, Carpaţii Păduroşi - spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era oraşul Argedava.
Geto-dacii.
Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că "dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că "elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic".Şi Dio Cassius după ce spune că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor[4]. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor".
Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot, care povestind despre campania din 514 - 512 î.Ch., a lui Darius împotriva sciţilor din nordul Mării Negre, arată că acesta "înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".
De la istoricul grec Diodorus Siculus ştim despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva lui Lisimahos, dar şi de generozitatea pe care i-a arătat-o regele get celui macedonean, pe care l-a invitat la ospăţ, pentru ca mai apoi să-l elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi într-o luptă de bastarni, că regele lor i-a pedepsit, şi că doar victoria din altă bătălie le-a adus iertarea.
Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre.Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în "Prologul" cărţii a XXXII-a menţionează despre "creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes".[
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea statului dac, în jurul anului 70 î.Ch., geograful şi istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.), relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălţat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut şi de romani.O inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci".Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa. Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaţilor n-au nici un temei istoric".
Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, şi Burebista "a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă faţă de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-a bătut pe moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecţia romanilor, aceştia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea şi el că nu e bine să intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei şi când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".
În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor".
Înfăţişarea caracteristică dacilor.
Erau bărboşi cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodaţi la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiţi pe cap cu o căciulă conică. Femeile îmbrăcau o cămaşa plisată la gât şi pe piept, cu mâneci scurte.
Civilizaţie şi cultură.
Dacii erau organizaţi în triburi şi aveau cetăţi numite dava. Din agricultură obţineau: grâu, vin, miere, creşteau vite şi cai, dar şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes locuinţele erau făcute din nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi prelucrarea metalelor din care confecţionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele religioase se ţineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar cenuşa era pusă în urne şi îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi ca şi grecii.
Religie.
Dacii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie când au fost întâlniţi pentru prima dată de romani. Ei credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. Conducătorul preoţilor avea o poziţie importantă ca reprezentant al zeităţii supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena şi sfătuitorul regelui. În afară de Zamolxis/Zalmoxis, dacii mai credeau şi în alte zeităţi, printre care erau Gebeleizis, Derzelas şi Bendis, cu toate ca existenţa lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.
Societate.
Ei erau împărţiţi în două clase sociale: aristocraţia, numită pileaţi (pileati) sau tarabostes şi agricultorii liberi, comaţii (comati); un număr mic de izvoare istorice menţionează şi prezenţa sclavilor.[necesită citare] Primii, care aveau dreptul să-şi acopere capul purtând o cuşmă şi formau o clasă privilegiată. Ceilalţi, care formau grosul armatei, erau ţărani şi meşteşugari şi purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".
Economie.
Ocupaţiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi şi viţă-de-vie), creşterea vitelor şi oilor şi cunoşteau apicultura; caii erau folosiţi mai ales ca animale de povară, dar caii crescuţi de daci aveau şi faima de a fi foarte buni în război.
De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele din Transilvania şi aveau un comerţ înfloritor cu exteriorul, inconstatabil şi prin numărul mare de monede greceşti si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. şi imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (judeţul Vâlcea), Dumbrăveni (judeţul Vrancea), monedele geto-dace şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului al II-lea î.Hr şi primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceştia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicaţia constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în aşezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate şi în acest sens, nu doar prin relaţiile comerciale înfloritoare între lumea dacică şi cea greco-romană.
Cele mai importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în alte meşteşuguri erau cele ale celţilor şi ale grecilor, astfel că podoabele şi obiectele din metal preţios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie.
Entităţi politice.
Dromihete, conducătorul Geţilor, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geţi alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geţi în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbeşte despre ţinuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii şi apoi cu romanii (112 îCh - 109 îCh, 74 îCh) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic şi a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni şi pe Boi, oraşele greceşti de pe ţărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, şi până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o ameninţare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar iniţiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în acelaşi timp şi în circumstanţe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărţit în cinci regate la nord de Dunăre şi trei in Dobrogea, sub conducători diferiţi.
Cucerirea romană.
Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras si apoi Diurpaneus / Decebal. După două răsturnări de situaţii, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui Domitian de către Marcomani(trib germanic). Între timp, Decebal şi-a refăcut armata, iar Domitian este forţat să accepte plata unui tribut anual dacilor.
Traian iniţiază o amplă campanie împotriva Dacilor după ce devine Imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. Dupa înfrângerea Dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai costisitoare Festivitate, care a durat ~123 de zile, cantitatea de aur şi argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de Daci au fost duşi in sclavie la Roma, alte zeci de mii de Daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Stăpânirea romană.
Provincia romană Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia şi vestul Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând în castrele din Alba Iulia şi Potaissa. Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi in Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei au revenit.
Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpaţii şi intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roşu.
Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, judeţul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, judeţul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, judeţul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privinţe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite şi a Americii Latine.
Provincia romană Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia şi vestul Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând în castrele din Alba Iulia şi Potaissa. Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi in Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei au revenit.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei şi sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus şi cuprinzând Banatul, vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la graniţa Imperiului. Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial şi care îndeplinise în prealabil funcţia de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit şi de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viaţa căruia principalele informaţii provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viaţa lui Hadrian aparţine primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informaţii reale şi credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiţii vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian şi care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune faţă de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbeşte despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige şi roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona şi această provincie, idee la care a renunţat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulţi cetăţeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenţie a existat sau nu este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, şi anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată şi un număr mare de colonişti” .
Pentru a îndepărta pericolul creat şi a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre in anul 117. Acolo le ofera roxolanilor subsidii, reusind astfel sa oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca şi abandonarea Munteniei şi a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone . Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrănsese răscoale în Egipt şi Cirenaica , o comandă excepţională asupra Daciei şi Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărţire care sa o faca mai uşor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
Cu toate că renunţase la planul abandonării complete a provinciei şi că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepţia politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că iniţial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparţineau Moesiei Inferior: estul Olteniei şi probabil sud-estul Transilvaniei, şi Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei. Prima menţiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică şi existenţa Daciei Inferior. Este de presupus, totuşi, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menţionat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privinţa reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unităţi auxiliare din această provincie . Aceasta este prima menţiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. I.Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a facut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum şi Căşeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian şi a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior şi Inferior şi, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect in demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieş şi Mureşul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Iniţial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nici o legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menţionat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei graniţe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă I.Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă şi a necesităţii întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menţionează si diploma de la Gherla. Semnificativă este şi mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărţind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetăţeni romani, alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staţionate în Britania la Birdoswald, la Deva şi la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia şi alte provincii romane.
Retragerea romană.
Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susţinând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conştient de dificultatea menţinerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunţe la acest gând a fost siguranţa coloniştilor romani din acea regiune.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi şi Sarmaţii, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia şi Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe campul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia unor fortificaţii între râul Timiş şi Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situaţiei în provincia Dacia, doar o declaraţie a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" şi oprirea subită a inscripţiilor şi monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administraţiei romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goţi ca fiind urmaşii geţilor lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situaţia gravă din provinciile Spania şi Galia, care se separaseră de Imperiul Roman şi îşi proclamaseră un Impărat Celt, şi cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goţi, Carpi şi alţi Barbari, Aurelian (270-275) a retras administraţia şi restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, şi a stabilit cetăţenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) şi Dacia Mediterranea, cu capitala Sardica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, şi poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin iniţiază construcţia unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, şi o campanie prin care şi-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menţionări în documente a termenului "dac" aparţine istoricului grec Zosimos, care în secolul V menţionează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Sursa Wikipedia.

pitiulian

Numarul mesajelor : 107
Data de inscriere : 28/03/2010
Varsta : 31
Localizare : Space

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de laurentiu la data de Sam Apr 17, 2010 1:40 pm

multumim iuliane pt informatii
sa nu ne uitam originea noastra
e mare lucru

laurentiu

Numarul mesajelor : 129
Data de inscriere : 09/08/2009
Varsta : 39

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de pitiulian la data de Sam Apr 17, 2010 2:13 pm

Tezaurul dacic de la Lupu a fost descoperit absolut întâmplător în 1978, în cimitirul noii localităţi Lupu (comuna Cergău, judeţul Alba), constând dintr-un vas de bronz şi un număr de zece piese de argint.Tezaurul conţine două fibule, şapte plăci cu reprezentări zoomorfe şi antropomorfe (figuri cu zeiţe) şi un vas semisferic din argint.
E posibil ca obiectele să fi făcut parte din componenţa unui costum ceremonial aparţinând unui preot. Ceea ce este de o importanţă excepţională în problema cunoaşterii unor aspecte ale religiei dacice. Plus de asta, plăcile redau motive iconografice, din care se desprind scene reprezentând pe „Marea Zeiţă”, „Cavalerul trac” şi altele.
Datat în secolul I, î.d.H, tezaurul de care vorbim a fost ascuns într-un vas de bronz, în condiţii nefavorabile. Din fericire, însă, tezaurul a fost donat Muzeului Naţional al Unirii, unde poate fi oricând admirat.

pitiulian

Numarul mesajelor : 107
Data de inscriere : 28/03/2010
Varsta : 31
Localizare : Space

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de laurentiu la data de Sam Apr 17, 2010 4:27 pm

ca tot a venit vorba de tezaure
dupa cum stiti cu totii , este legenda aceea cu tezaurul dacilor, care l-au gasit romanii
ceva au gasit pt ca destule monumente s-au facut pe la roma din acei bani, insa...
legenda spune ca un dac a fugit la romani si le-a spus locatia tezaurului
nu cred ca sunt un adept al conspiratiilor la orice, dar...
incerc sa vad dincolo de aparente
ar mai fi o teorie aici care am mai intalnit-o la unele persoane
daca acel dac dezertor a facut special ce a facut , si i-a condus pe romani doar la o parte a tezaurului, pt a salva restul?
si acum , ati vazut si pe la tv se gasesc usor artefacte dacice
voi ce parere aveti?

laurentiu

Numarul mesajelor : 129
Data de inscriere : 09/08/2009
Varsta : 39

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de pitiulian la data de Sam Apr 17, 2010 9:10 pm

Imagini tezaur de la lupu:


Si din alte zone expus la muzeul uniri din alba iulia:






Expresie a spiritualităţii dacice, tezaurul de la Lupu proiectează, prin reprezentările de pe falerele de argint, o imagine a divinităţilor din panteonul dacic (de ex. Marea Zeiţă şi Cavalerul).

Piese din inventarul unui mormânt princiar descoperit în cetatea dacică de la Cugir (situala din bronz, de provenienţă italică, tipul Eggers 20; zăbală de tip tracic; teacă de pumnal; fragmente dintr-o cămaşă de zale).

Incercare de reconstituire a unui segment din zidul fortificaţiei dacice de la Piatra Craivii.












Ataş de la o situla romană, ilustrând tipul Eggers 18, specific prin delfinii afrontaţi (secolul I a. Chr.).




Pentru imaginele de mai sus multumesc Muzeului Unirii din Alba Iulia.

pitiulian

Numarul mesajelor : 107
Data de inscriere : 28/03/2010
Varsta : 31
Localizare : Space

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de pitiulian la data de Sam Apr 17, 2010 9:18 pm

Tezaurul de la saracsau:

Alte poze:



pitiulian

Numarul mesajelor : 107
Data de inscriere : 28/03/2010
Varsta : 31
Localizare : Space

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de pitiulian la data de Sam Apr 17, 2010 9:28 pm

Monedele geto-dacilor
Numărul mare de descoperiri monetare făcute în ţara noastră a dat posibilitatea studierii şi interpretării problemelor generale şi speciale ale monetăriilor geto-dacice, obţinîndu-se — în multe privinţe — realizări definitive. În numismatica românească de la începutul secolului, se remarcă, în acest sens, cercetările şi ipotezele lui Constantin Moisil. Din studiile publicate pînă acum nu de mult rezultau diferite aspecte particulare cu subiect general, neexistînd posibilitatea unei orientări în labirintul monetăriei geto-dacice. Apariţia studiului lui Constantin Preda: Monedele geto-dacilor a rezolvat deocamdată această problemă, umplînd un gol în studiul numismatic al monedei geto-dacice, epocii respective şi rolul ei în istoria Daciei preromane.
Este îndeobşte recunoscut că geto-dacii au împrumutat pentru monetăria proprie prototipuri din lumea greco-macedoneană pe care le-au adaptat specificului local. Prototipul principal — cel mai răspîndit — l-au constituit tetradrahmele regelui macedonean Filip al II-lea, avînd pe avers capul lui Zeus cu barbă şi cunună de lauri, iar pe revers un călăreţ şi numele emitentului, însoţit adesea de sigle şi simboluri. Într-o măsură mai mică — pe anumite zone — au mai fost utilizate ca model emisiile regilor macedoneni Alexandru cel Mare, Filip al III-lea Arideul şi cele ale oraşului Larissa din Thessalia.
Cercetările ajung, evolutiv, la unele precizări cronologice importante, cu argumente în fixarea principalelor etape de dezvoltare a monetăriei geto-dacice, acestea putînd fi urmărite atît din punct de vedere cronologic, cît şi sub aspectul evoluţiei stilului diferitelor categorii de monede. Intîia etapă în evoluţia monetăriei geto-dacice coincide cu împrejurările din prima jumătate a secolului al III-lea î.e.n. cînd apar monede locale realizate de către traco-geţii din spaţiul balcano-dunărean, după tetradrahmele lui Filip al II-lea, etapă care începe aproximativ în jurul anului 300 î.e.n. şi merge pînă către mijlocul sec. III î.e.n.
Aceste imitaţii de tip Filip al II-lea sînt de un stil bun, foarte apropiat de original şi cu urme de legendă. Sînt tetradrahme de argint cu titlu superior şi redau în majoritate tipul cu călăreţul. Genul respectiv de imitaţii se semnalează pe o arie foarte întinsă, pe ambele maluri ale Dunării şi s-ar părea că majoritatea monedelor a apărut în dreapta Dunării. Etapa următoare care coincide cu prima fază principală de dezvoltare a monetăriei locale din Dacia se întinde pe o perioadă de timp cuprinsă între mijlocul sec. III şi de mijlocul sec. II î.e.n. Întîlnim o bogată monetărie de tip greco-macedonean mai ales în partea de nord şi nord-vest a Transilvaniei, Banat, Moldova şi zona de dealuri a Olteniei. Se constată — în raport cu perioada anterioară — înmulţirea descoperirilor cu tipuri monetare care se separă pe regiuni. Tetradrahma lui Filip al II-lea continuă ca model principal, dar se mai folosesc ca prototipuri tetradrahme tip Larissa, ori cu capul lui Janus.
Reprezentările de pe monede sînt supuse unor variate transformări, capătă diferite stiluri. În cîm-pul monedei apar sigle, monograme, simboluri. Toate sînt emisiuni de argint, tetradrahme cu greutate 12-14 g. Pentru această epocă distingem mai multe tipuri principale care se separă, atît regional, cit şi tipologic. Din rîndul acestora ar fi de amintit emisiunile din zona getică a Dunării, reprezentate prin tezaurul de la Rasa (jud. Ialomiţa). Monedele sînt imitaţii de bun nivel artistic, după tetradrahmele postume ale lui Filip II şi probabil au fost emise de către traco-geţii sud-dunăreni. În partea de vest a Daciei se emiteau în acea perioadă monede imitaţii de tip Filip alll-lea — tipul Banat. În nordul şi nord-vestul Transilvaniei se cunosc mai multe tipuri monetare cele mai reprezentative fiind emisiunile din tezaurele Tulghieş-Mireşul Mare (jud. Maramureş), Crişeni-Berchieş (jud. Cluj) şi Şilindia (jud. Arad).
Monedele tipice ale acestor categorii au reliefuri pronunţate, reprezentări variate, bogate şi chiar încărcat redate, printr-un exces de combinaţii din linii ovale şi spirale. Pe revers, mai rar pe avers, se întîlnesc diferite simboluri şi sigle la care se mai adaugă: porcul mistreţ, leul şi pasăre pe ramură: Toate aceste emisiuni au ca prototip tetradrahma lui Filip al II-lea dar nu mai păstrează fidelitate în copierea trăsăturilor caracteristice ale originalului, cum întîlnhri la tipul Banat şi Rasa.
Un tip aparte îl constituie monedele descoperite în partea centrală a Moldovei, cunoscute sub denumirea de Huşi-Vovrieşti după numele localităţilor de unde provin cele două tezaure. Toate sînt imitaţii după tetradrahmele lui Filip al II-lea, prezentînd un stadiu mai avansat de stilizare decît celelalte emisiuni contemporane lor. Ele se caracterizează în mod special prin prezenţa unor tăieturi adînci care străpung adesea monedele pe toată grosimea lor şi a unor contramărci. Tăieturile, ca şi contramărcile au fost aplicate fie cîte una, fie mai multe pe o singură presă. Există şi monede fără aceste semne particulare.
Obiceiul de a face incizii pe monedă era cunoscut din antichitate şi avea scopul de verificare a metalului din care era alcătuită moneda. În cazul monedelor de tipul Huşi-Vovrieşti, inciziile — uneori mai multe pe un exemplar şi adînc pătrunse în corpul monedei — au o semnificaţie deosebită. După unele ipoteze, tăieturile ar fi fost făcute în scopul scoaterii din circulaţie a acestor monede. S-au emis şi ipoteze acordînd acestui procedeu semnificaţia unui ritual religios cu ocazia solemnităţilor funerare. Cercetări mai noi acordă inciziilor diferite semnificaţii, problema rămînînd încă nerezolvată. Cît priveşte contramărcile care apar pe monede, deşi se spune că ar avea un sens diferit faţă de cel acordat pe monedele greco-romane, nu e de admis că ele ar fi reprezentat numai un rol decorativ.
Din seria emisiunilor monetare aparţinînd primei faze de dezvoltare mai fac parte imitaţiile de tip Larissa şi cele cu cap janiform, caracteristice zonei de dealuri din nordul şi nord-vestul Olteniei, care apar adesea în tezaure comune din judeţele Vîlcea şi Mehedinţi. Cea de a doua fază principală şi etapă finală a monetăriei geto-dacice se întinde între mijlocul sec. II pînă către mijlocul sec. I î.e.n. în această perioadă de transformări importante, tipurile monetare se reduc cantitativ, în schimb creşte numărul emisiunilor pentru fiecare categorie de imitaţii în parte. Se observă apoi o mai clară delimitare a ariei de răspîndire a fiecărui tip monetar principal. Dispar centrele monetare din faza precedentă şi apar altele noi, cele mai importante în zona dintre Dunăre, Carpaţi şi în sudul Transilvaniei, cu o concentrare pe Valea Mureşului şi a afluenţilor săi. În plus se accentuează deprecierea calitativă a argintului, sub 50% din titlu, scade greutatea şi se accentuează şi forma lor scyphată, stilul cunoaşte o depreciere apreciabilă, devenind foarte schematic.
Influenţa unor noi prototipuri greco-macedonene (Thasos şi Macedonia Prima) se resimte la unele tipuri monetare din această perioadă. Seria tipurilor monetare din a doua fază ar putea începe cronologic cu emisiunile monetare de tip Dumbrăveni caracteristice zonei de sud a Moldovei şi nord-vestul Munteniei şi celor de tip Medieşul Aurit din nordul extrem al Daciei. Ambele tipuri acoperă în timp partea finală a primei faze şi începutul celei de-a doua faze a monetăriei geto-dacice. Tipurile principale şi specifice acestei perioade se situează pe de o parte între Dunăre şi Carpaţi, pe de alta, în sudul Transilvaniei, de-a lungul Mureşului. Amintim pe cele mai caracteristice zonei subcarpatice şi anume tipurile: Adîncata, în estul Olteniei şi vestul Munteniei; Vîrteju-Bucureşti în partea centrală a Munteniei, între Vedea şi Ialomiţa, unul din cele mai reprezentative tipuri monetare geto-dacice; Inoteşti-Răcoasa în estul Munteniei şi sudul Moldovei. Toate aceste trei tipuri monetare sînt strîns legate stilistic şi se succed, în bună parte, cronologic. Ele derivă ca stil din monedele mai vechi de tip Prundu. Deoarece greutatea lor (5—7 g) este mult scăzută sînt denumite didrahme.
În cuprinsul Olteniei se întîlneşte un tip monetar deosebit, cunoscut sub numele de Aninoasa-Dobreşti, care se distinge prin forma capului de cal, care seamănă cu un cioc de raţă. Cele mai însemnate descoperiri sînt întîlnite pe Valea Jiului şi, într-o mai mică măsură, pe Valea Oltului.
Monedele emise în sudul Transilvaniei şi parţial în Banat, cu precădere pe valea Mureşului aparţin tipurilor: Aiud—Cugir, Răduleşti—Hunedoara, Petelea şi Chereluş. Toate emisiunile se caracterizează prin pastila lor mare, dar subţire şi mult scyphată şi deprecierea argintului pînă la 40 şi chiar 30%. Tipul Petelea are pe avers bustul zeiţei Artemis copiat după tetradrahmele Macedonia Prima, iar celelalte trei tipuri prezintă pe avers unele elemente de tip nou, trăsături ale capului lui Heracles de pe monedele lui Alexandru cel Mare şi Filip al III-lea Arideul.
Pe teritoriul Daciei se mai cunosc şi alte tipuri monetare din rîndurile cărora se evidenţiază imitaţiile de tip Alexandru cel Mare — Filip al III-lea Arideul. Faţă de abundenţa în sudul Dunării a tezaurelor cu astfel de monede, dar care au circulat în mare număr şi în stînga Dunării li s-a atribuit o origine traco-getică, fiind emise probabil către mijlocul şi în a doua jumătate a sec. II î.e.n. Monetăria geto-dacă de tip greco-macedonean îşi încetează activitatea nu mult după primele două-trei decenii ale sec. I î.e.n. În nici un caz ele nu ajung pînă în a doua jumătate a sec. I î.e.n. şi cu atît mai mult în sec. I e.n. aşa cum considerau — la vremea lor — Const. Moisil, V. Pârvan şi K. Pink. Încetarea activităţii acestor monetarii a fost pusă pe seama pătrunderii în Dacia a denarilor romani republicani, monedă larg răspîndită şi mult apreciată în lumea antică. Descoperirile şi studiile recente atribuie acestui proces cauze mai adînci, interne, de natură economică şi politică. Sfîrşitul activităţii monetăriilor geto-dacice ar coincide cu momentul unificării de către Burebista a tuturor triburilor din Dacia. Din această unire a triburilor într-o unitate mare politică cu formă statală, a rezultat nu numai ştergerea graniţelor tribale ci şi desfiinţarea monetăriilor locale, cu caracter restrîns limitat la vechile formaţiuni politice. După părerea autorizată a numismaţilor ar rezulta că s-a adoptat ca monedă nouă, unică pentru întreaga Dacie a lui Burebista, denarul roman republican trecîndu-se totodată la copierea întocmai a acestuia. Descoperirea unor stanţe monetare în cetatea dacică de la Tilişca (jud. Sibiu) a permis să se stabilească în mod cert că, după primul sfert al sec. I î.e.n. geto-dacii au schimbat caracterul monetăriei proprii, trecînd la copierea fidelă a denarului roman republican.
Studiindu-se pe plan general şi sub raport istoric, numismatic şi stilistic fiecare categorie de monede găsite în Dacia, s-au desprins din această masă de descoperiri şi unele emisiuni care pot fi atribuite populaţiei celtice stabilite în Dacia. După toate datele oferite de noile cercetări numismatice, la care se adaugă şi cele arheologice, rezultă că o parte din monedele emise în nordul şi nord-vestul Daciei, între mijlocul sec. III şi mijlocul sec. II î.e.n. aparţin, în principal, triburilor celtice stabilite în această zonă. În rîndul acestora se înscriu monedele de tip Tulghieş—Mireşu Mare şi Crişeni —Berchieş. Multe din seriile monetare ale acestor tipuri poartă simboluri şi ornamente celtice din cele mai caracteristice şi mai răspîndite, cum sînt: porcul mistreţ, leul, pasărea, spirala, cercurile concentrice etc. Din rîndul aceloraşi emisiuni celtice sau celto-dacice — deoarece nu se exclude cu totul şi o participare dacică la realizarea unora dintre aceste tipuri — fac parte şi monedele tăiate şi contramarcate din centrul Moldovei. După toate probabilităţile — precum rezultă şi din descoperirile monetare din zona Tisei şi nordul Carpaţilor, aceste monede ar fi fost aduse — în mare parte — de triburile celto-bastarne, aşezate în partea centrală a Moldovei în jurul anului 200 î.e.n.
Toate celelalte tipuri monetare, reprezentînd cea mai mare parte a monedelor sînt emisiuni geto-dacice. Desigur, se au în vedere, pe de o parte, emisiunile de tip Rasa, Banat, Prundu, Jiblea, Larissa, cu cap janiform, din prima etapă, iar pe de altă parte şi, în mod special, toate tipurile din faza a doua: Dumbrăveni, Adincata, Vîrteju —Bucureşti, Inoteşti —Răcoasa, Aninoasa —Dobreşti din zona extracarpatică, Aiud—Cugir, Răduteşti—Hunedoara, Petelea şi Chereluş din Dacia intracarpatică.
Diversitatea tipurilor monetare este în strînsă legătură cu caracterul politico-tribal al populaţiei din Dacia. Const. Moisil, Octavian Floca şi alţi numismaţi români au fost de părere că fiecare tip monetar aparţine unui trib geto-dac. Este logic ca tipurile principale cu un număr mare de monede şi o arie de răspîndire întinsă să fie socotite drept emisiuni ale unor uniuni de triburi.
Pornind de la această premiză, Const. Preda, bazat pe îndelungate studii şi interpretări judicioase a fiecărui tip monetar în parte, ajunge la interesante concluzii. Pentru faza de început şi pentru prima fază principală de dezvoltare, cu numeroase tipuri monetare delimitarea ariei de circulaţie şi implicit a triburilor emitente este mai dificil de făcut. Se poate vorbi doar de zone mai largi şi imprecis conturate, în cuprinsul cărora circulă anumite categorii de monede. Dintre acestea, emisiunile de tip Huşi—Vovrieşti apar ceva mai concentrate indicînd prezenţa în centrul Moldovei a unei uniuni de triburi, după toate aparenţele, de origine celto-bastarnă.
Pentru cea de a doua fază principală, adică de la mijlocul sec. II şi pînă după primele două-trei decenii ale sec. I î.e.n.' situaţia este mult mai clară. Pe baza studierii descoperirilor monetare ale fiecărui tip principal, Const. Preda identifică şi delimitează patru uniuni de triburi geto-dace. Cea mai însemnată dintre acestea se situează în partea de mijloc a Munteniei, întinzîndu-se între Dunăre, Carpaţi, Vedea şi Ialomiţa, devedită prin descoperirile monetare de tip Vîrteju—Bucureşti.
A doua uniune de triburi getice se întindea între Siretul inferior şi rîul Buzău, fiind identificată pe temeiul monedelor de tip Dumbrăveni şi Inoteşti—Răcoasa.
A treia uniune getică ocupa în special partea centrală şi de est a Olteniei, după cum dovedesc cele mai importante descoperiri monetare de tip Aninoasa—Dobreşti.
A patra uniune de triburi dace a existat în sudul Transilvaniei, cu precădere pe Valea Mureşului şi a Tîrnavelor, fiind localizată pe baza monedelor scyphate şi cu modul mare de tipurile: Aiud—Cugir, Răduleşti—Hunedoara, Petelea şi Chereluş.
Toate aceste formaţiuni tribale geto-dace se înfăţişează ca fiind bine închegate economic şi politic, între ele au existat relaţii de schimb şi culturale, mai strînse dovedindu-se între geţii din Muntenia şi sudul Moldovei, precum şi între cei din Oltenia şi dacii din Transilvania. Relaţii importante au întreţinut geţii din Dacia extracarpatică cu populaţia sud-dunăreană şi cu oraşele greceşti din zona de vest a Mării Negre. După toate indicaţiile oferite de documentaţia numismatică şi arheologică, cele patru mari uniuni de triburi geto-dace amintite mai sus au stat la baza alcătuirii statului lui Burebista. Pe forţa unită, economică şi politică, a aceloraşi uniuni tribale îşi va sprijini marele rege dac campaniile încununate de succes, împotriva celţilor şi a oraşelor greceşti de pe coasta de vest a Mării Negre.
Vasta lucrare a lui Const. Preda Monedele geto-dacilor include şi categoria tipurilor monetare combinate (Filip al II-lea — Alexandru cel Mare, Filip al II-lea avînd „cunună liniară triplă", Filip al II-lea — Filip al III-lea Arideul, Alexandru cel Mare — Filip al II-lea, Alexandru cel Mare — Filip al III-lea Arideul), care apar atît la nord de Dunăre, dar cu precădere în sudul ei, reflectînd raporturile tradiţionale ale populaţiilor de pe cele două maluri ale fluviului. Fenomenul de interpătrundere este ilustrat prin descoperirea în tezaure monetare la sudul Dunării a imitaţiilor monetare getice de tip Adîncata, Vîrteju —Bucureşti şi Dobreşti şi ar putea conduce la interesante interpretări, privind relaţiile politice în sfera împrejurărilor de atunci.

MONEDA DE TIP ROMAN REPUBLICAN DIN DACIA (TILIŞCA)
Se consideră că faza finală a monetăriei de tip greco-macedonean din Dacia se opreşte, cronologic, în primele două-trei decenii ale secolului I î.e.n. Încetarea activităţii monetăriilor geto-dacice după aproape două secole de laborioasă existenţă ar putea constitui o contradicţie faţă de starea de prosperitate a societăţii geto-dacice de atunci, cînd prin procesul de unificare generală a triburilor şi uniunilor de triburi geto-dacice, sub conducerea marelui rege Burebista, se pun bazele primei formaţiuni politice cu caracter statal, în plin progres cultural superior, oglindit prin acele oppida din aşezările Munţilor Orăştiei.
Pornind de la o idee sugerată de C. Daicoviciu, M. Macrea are meritul de a fi primul care a adîncit problema, demonstrînd că scoaterea din circulaţie a monedelor mai vechi din Dacia se datorează puternicii pătrunderi a monedei romane. Mai tîrziu problema este reluată de H. Daicoviciu, teza fiind însuşită de numismaţii B. Mitrea, Octavian Floca, J. Winkler.
Se considera că moneda romană, devenită în acea vreme „monedă universală", care pătrundea tot mai mult în Dacia, ar fi provenit în totalitate din emisiunile monetare bătute în oficinile monetare romane din alte părţi ale imperiului.
M. Macrea, studiind stanţele monetare pentru baterea denarilor republicani, descoperite la Ludeşti (jud. Hunedoara) aproape de cetatea dacică de la Costeşti, la Braşov şi la Poiana (jud. Galaţi) a găsit un indiciu şi a formulat ipoteza privitor la imitaţiile de denari romani confecţionate de către daci.
În anul 1961, N. Lupu a descoperit în cursul săpăturilor arheologice în cetatea dacică de la Tilişca (jud. Sibiu) un număr de 14 stanţe monetare de bronz, din care 10 exemplare redau în mod fidel copii ale unor denari romani republicani.
Descoperirea de la Tilişca vine să explice şi numărul mare de denari republicani găsiţi în Dacia, care după studiul numismatei J. Winkler însumează peste 20 000 exemplare depăşind cantitativ monedele romane republicane descoperite în Tracia, Pannonia, Germania şi chiar Gallia.
B. Mitrea extinzînd cadrul acestei probleme accentuează semnificaţia descoperirii monedelor republicane în peste 250 localităţi din cuprinsul Daciei. După N. Lupu atelierul monetar de la Tilişca ar fi funcţionat între anii 85—65 î.e.n. Monetăria locală de tip roman apare ca un capitol nou al numismaticii geto-dacice şi ridică importante probleme asupra patrimoniului descoperirilor de denari republicani în Dacia, cum ar fi spre exemplu stabilirea exemplarelor care sînt originale provenite din oficinile romane separat de cele care trădează o imitaţie locală.
De asemenea, se mai pune şi problema contrafacerilor de o manieră deosebită, „barbară", a denarilor republicani, studiată de Măria Chiţescu, care prezintă aspecte ale unor interesante descoperiri monetare pe teritoriul Moldovei. Într-o situaţie similară trebuie să se fi găsit şi imitaţiile după drahmele din Apollonia şi Dyrrhachium emise pe teritoriul dacic, în genul celor imitate după denarii romani republicani, între care unele din argint de titlu superior, greutate şi modul mai mare decît originalele.

MONEDELE DE AUR DE TIP „KOSON"
Printre monedele descoperite în Dacia un loc cu totul aparte îl ocupă emisiunile de aur, cunoscute sub numele de „Kosoni". Puţine sînt tipurile monetare antice în jurul cărora s-au iscat atîtea discuţii şi controverse şi în legătură cu care mai stăruie multe semne de întrebare.
Monedele sînt de un singur tip, cu mici variante. Pe avers un consul roman între doi lictori mergînd spre stînga, dedesubt în exergă: legenda KOSON, iar în cîmpul din stînga monograma R, Aversul copiază denarul consulului roman L.I. Brutus; cerc perlat. Există şi exemplare fără monogramă.
Reversul înfăţişează un vultur cu aripile deschise, în profil spre stînga el sade cu un picior pe un sceptru şi ţine în gheara dreaptă o cunună, împrejur cerc perlat. Reversul este similar cu cel de pe denarul lui Pomponius Rufus anul 71 î.e.n.
Max Bahrfeldt căruia i se datorează primul şi cel mai complet studiu despre Kosoni, înregistrează 112 exemplare, cu greutatea între 8,08—8,70 g (o singură excepţie 7,69 g), rezultînd greutatea medie de 8,41 g, iar diametrul 18—21 mm. Printre monedele cercetate se menţionează şi o imitaţie la Muzeul din Budapesta de 10.08 g.
Din informaţiile păstrate rezultă că în marele tezaur cu monede de aur de la Lysimach descoperit în albia Streiului s-ar fi aflat şi Kosoni. Una din cele mai mari descoperiri s-a făcut la Grădiştea Muncelului prin 1803 şi anume un tezaur de circa 1 000 Kosoni, din care 400 exemplare s-au dat la topit monetăriei de la Alba Iulia, iar restul s-a risipit. La Axente Sever (jud. Sibiu) s-a descoperit un tezaur din circa 20 Kosoni. Monede răzleţe s-au mai găsit la Brezoi — Valea Oltului — Cozma (jud. Mureş), Craiova (jud. Dolj), Orăştie (jud. Hunedoara), Guşteriţa — Haţeg (jud. Hunedoara), Nochrich (jud. Sibiu), Sarmizegetusa (jud. Hunedoara), Timişoara, Vizejdia (jud. Timiş), Vîrtoape — Orăştie (jud. Hunedoara), Vrăac (Iugoslavia), precum şi cîteva în alte localităţi mult depărtate de teritoriul Daciei.
Din numeroasele discuţii, păreri şi ipoteze existente în rîndurile numismaţilor şi arheologilor cu privire la originea Kosonilor au rezultat două teze şi anume:
1) după Th. Mommsen, J. Friedlaender, V. Pârvan, B. Mitrea, H. Daicoviciu şi alţii, Kosonii reprezintă emisiunile monetare ale lui M. I. Brutus bătute înainte de lupta de la Philippi din anul 42 î.e.n. (din metalul tezaurului lui Sadala al II-lea) şi destinate a plăti mercenarii din Dacia, angajaţi de Brutus, în urma înţelegerii cu regele geto-dac Cotiso- Coson. Piesele ar fi fost emise în Tracia de Brutus şi ar fi ajuns în Dacia fie de pe urma prădăciunilor, fie ca plată a mercenarilor.
2) Potrivit celei de a doua teze, enunţată de Max Bahrfeldt, monedele de tip Koson ar reprezenta emisiuni bătute pe teritoriul geto-dacic de regele Cotiso-Coson, al cărui nume apare pe monede şi a fost transmis de istoricul roman Suetonius. Acestui punct de vedere i s-au alăturat L. Ruzicka şi în ultima vreme Octavian Iliescu şi Judita Winkler.
Constantin Preda analizînd judicios ambele argumentaţii consideră că mai sînt de lămurit unele situaţii contradictorii în cadrul fiecăreia dintre ipotezele formulate.
Faţă de aria răspîndirii acestor monede este de părere că emisiunile au apărut pe teritoriul Daciei, materia primă aurul fiind provenit probabil din exploatările aurifere ale Daciei şi mai puţin probabil din aur adus din alte părţi.



pitiulian

Numarul mesajelor : 107
Data de inscriere : 28/03/2010
Varsta : 31
Localizare : Space

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de pitiulian la data de Sam Apr 17, 2010 9:39 pm

Harta:






pitiulian

Numarul mesajelor : 107
Data de inscriere : 28/03/2010
Varsta : 31
Localizare : Space

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de andrei81 la data de Lun Apr 19, 2010 4:20 pm

felicitarile mele

andrei81

Numarul mesajelor : 34
Data de inscriere : 08/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de Johnny la data de Lun Apr 19, 2010 4:37 pm

ms prietene pt postarile tale
eu unul nu prea am studiat istoria, dar acum, recent am vazut pe cunoscutul canal HISTORY un documentar despre razboaiele dintre DACI si ROMANI. Nimic nou pana aici, dar iata si surprizele din acest documentar: romanilor le era frica de daci dintr-un singur motiv si acela era sabiile lor care se numeau falx-uri si care prin forma lor cand loveau coifurile romanilor, acesta patrundea prin coif si lovitura era mortala



alta noutate care de fapt este si ireala si care m-a suparat tare a fost ca BUREBISTA traia in acelasi moment cu DECEBAL si ca Decebal era regele, iar Burebista nu stiu ce mare om era, probabil mana dreapta a lui Decebal pt ca nu am vazut de la inceput documentarul si ca in ultimul razboi, Decebal si cu Burebista au fugit in codri si au fost ajunsi de catre romani care l-au omorat pe Burebista si cand sa puna mana si pe Decebal, acesta si-a infipt un cutit in gat.

Johnny
Admin

Numarul mesajelor : 185
Data de inscriere : 30/06/2009
Varsta : 33
Localizare : VN

Vezi profilul utilizatorului http://www.metafizica.info

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de pitiulian la data de Lun Apr 19, 2010 10:49 pm

Sabia încovoiată

"a plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi,
care dispreţuiau pe parţi,
duşmanii noştri şi nu se sinchiseau
de loviturile de săgeată ale acestora
după grozavele răni ce le-au fost pricinuite,
de săbiile încovoiate ale dacilor"

Nenumăratele cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care îl ocupă dacii în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului universal. Săpăturile arheologice efectuate în ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii, Tilişca, Căpîlna, Bãniţa, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cîrlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crãsani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bîzdîna, Sprîncenata etc, din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia dacilor. Pe lîngă săpături s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei fierului la daci cît şi rolul metalurgiei la desăvîrşirea civilizaţiei dacice.
Armele dacilor se pot înscrie printre elementele care pot ilusta gradul de civilizaţie. Cercetările au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existînd indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atît de timpurie a metalurgiei fierului arãta stadiul la care ajunse-se metalurgia fierului în perioada de maximã înflorire a statului dac.
Iscusiţii meşteri geto-daci care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul au învăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată. În atelierele făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meşterii daci realizau o mare diversitate de unelte si arme. Piesele de fier erau lucrate prin martelare, se încălzea şi apoi se întindea şi se uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda—prin batere la cald—sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgura din piesele finite sau din lipsa pieselor stîngaci executate. Diferite procedee de călire asigurau duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor autohtoni în ce priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult, călirea nu este uniformă ci se executa diferenţiat, numai asupra părţilor active din piesă.
În sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu răspîndite fiind pe întreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar. Ateliere de fierărie s-au descoperit atît în interiorul cît şi în exteriorul arcului carpatic fiind capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.
Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică (Clemens Flavius Alexandrinul 1, 16, p. 132 (Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat asa-numita «harpe». Este un cutit mare, incovoiat”) avînd centrul în interiorul arcului carpatic, din care secera ulterior s-a dezvoltat arma naţională a dacilor --FALX DACICA—sabia incovoiată
Falxul este un soi de secera, ceva mai mică decît sabiile lungi şi curbe sarmatice. Este arma tipică de luptă a dacilor drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe monede imperiale din secolele II-III en. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian de la Roma. Puţinătatea exemplarelor găsite in site urile arheologice arată importanţa pe care o aveau ca prada de război.
Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în arsenalul lumii antice şi impactul pe care această armă l-a avut în bătăliile pe care dacii le-au purtat, fie în Dacia fie acolo unde i-a însoţit pe purtătorii ei.
Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, şi să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului dac, nevoit adesea să lase muncile cîmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe în forma ei consacrată coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă.
Această armă este răspîndită în toate ţinuturile geto-dacilor fiind exportată şi în lumea celtilor, a germanilor şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mîner de lemn sau de os. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sîngelui şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica ( în limba dacă) iar cea lungă ( cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (în limba latină). Falxul era curbat înspre treimea anterioară ceea ce o facea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor. Falxul în sine este o armă înspăimîntătoare: lama curbată asemenea unui cosor aşezată la capătul unui mîner de lemn se dovedea a fi o armă mortală în mîinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara dacilor au învăţat să se teamă de ea. Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mîini. Cînd era folosit cum trebuie putea tăia cu uşurinţă un membru sau sa putea decapita un adversar. Deasemenea datorită ciocului care rezulta din curbură şi a mînerului lung putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocînd răni grave sau producînd comoţii cerebrale în cazul loviturilor la cap.
Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a croi o cale prin unităţile inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine împotriva cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului.. Cei înarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracică, luptau în unităţi mici, avînd ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vîrful înainte. Deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cît mai avantajos, nu foloseau decît rar scuturi căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie pentru protecţie.
Falxul era o armă grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare sa fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încît un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx, a făcut ca armurierii romani să adauge doua benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.
Cercetările arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii au dovedit dezvoltarea deosebită a metalurgiei cu cel puţin două-trei secole înaintea cuceririi romane, transformînd civilizaţia dacică într-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului dublată de o civilizaţie a fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celţilor şi cu nimic mai prejos decît cea romană
Sicarius
categorie de gladiatori de origine traca care lupta inarmat cu sica ( cutit curb) Denumirea s a folosit si pentru tilharii la drumul mare. Ei foloseau un cutit curb care ranea grav.

Daune:





pitiulian

Numarul mesajelor : 107
Data de inscriere : 28/03/2010
Varsta : 31
Localizare : Space

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de Johnny la data de Mar Apr 20, 2010 10:19 am

adevarul e ca prin aceasta forma, forta de frecare e mult mai mare si automat taie mai bine si mai si strapunge
ms pt informatii

Johnny
Admin

Numarul mesajelor : 185
Data de inscriere : 30/06/2009
Varsta : 33
Localizare : VN

Vezi profilul utilizatorului http://www.metafizica.info

Sus In jos

Re: Stramosi nostrii:Dacii.

Mesaj Scris de Continut sponsorizat Astazi la 4:21 am


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum