Socrate - filosof grec

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Socrate - filosof grec

Mesaj Scris de andrei81 la data de Joi Dec 03, 2009 6:22 pm

Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) (Greacă: Σωκράτης Sōkrátēs) a fost filosof al Greciei Antice.


Viaţa lui Socrate
Educaţia
Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârşitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moaşă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educaţia de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să înveţe muzică, gimnastică şi gramatică, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte. Printre maeştrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet, o curtezană, şi Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbeşte în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocinţă; şi Xenofon vorbeşte de Aspasia în legatură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învăţat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povesteşte naşterea lui Eros.
Viaţa familială
Asupra vieţii de familie a lui Socrate posedăm câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos şi Menexene.
Viaţa politică
A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului peloponesiac îl găsim la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 şi 429. L-a avut ca tovarăş de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, e cât pe ce să cadă în mâinile duşmanului. În 424, cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, îl regăsim pe Socrate în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el îi salvează viaţa lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422, Socrate participă la expediţia pentru cucerirea oraşului Amfipolis.
Caracterul
Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate şi o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel şi agreabil, care bea la fel de mult ca tovarăşii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beţie, aşa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de admiraţie pe Alcibiade. Mânia, ieşirile violente, duşmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?"
Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât şi a simplităţii sale; niciodată n-a fost văzut afisând o neglijenţă vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii îşi afectează zdrenţele, de aceea i-a şi spus Socrate filosofului cinic care-şi etala găurile hainei: "Îţi văd deşertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganţa iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admiraţiei şi lăcomiei cumpărătorilor, se mulţumeşte să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".
S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcanat. Alcibiade după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, el precizează că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid şi conţin înăuntru imaginile unor divinităţi, chipul lui Socrate ascuzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive şi glumeţe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumuseţea fizică era simbolul frumuseţii lăuntrice şi nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâţenia lui Socrate şi puritatea sa morală.
Procesul
O personalitate de anvergură ca a lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoşi şi, mai ales, neînţeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, îşi atrăgea simpatia tinerilor şi constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos şi Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".
Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianţilor, fiind aşadar puternic şi influent. Socrate i-a reproşat public faptul de a nu se gândi la educaţia fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorinţa de răzbunare a lui Anytos. După toate aparenţele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.



Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevaratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obişnuinţe dobândite. Socrate se situează aşadar la antipozii confortului intelectual, ai conştiinţei împăcate şi ai seninătăţii blajine.
Adus în faţa tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon Apărarea lui Socrate reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părţi:
Socrate spune cine este şi le va înfăţişa judecătorilor misiunea încredinţată lui de către divinitate: să deştepte conştiinţa contemporanilor săi. Nu reuşeste să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedeşte mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează şi 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.
Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate, faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancţiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraţilor, aşa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăţia sa.
Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa
Socrate a stat înlănţuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor şi se întreţinea cu aceştia. Ei n-au stat degeaba şi-au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuza. La data executării sentinţei, toţi prietenii lui Socrate erau de faţă cu excepţia lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia şi a lui Platon, bolnav. Socrate îşi dedică ultimile clipe conversaţiei cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele-i ne-au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară şi refuză să aştepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoş, vă rog să nu uitaţi să i-l daţi, acestea au fost ultimile sale cuvinte. Trebuie să înţelegem aici, urmând sugestia lui L.Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulţumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.
Mesajul lui Socrate
Gândirea socratică gravitează în jurul cunoaşterii de sine - Gnothi se auton. Esenţială pentru om este capacitatea sa de a intra în relaţie de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoaşterea propriei noastre fiinţe şi a destinului acesteia se realizează pe două căi:
mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii
directă, prin cunoaşterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecţie, acţiune posibilă datorată intervenţiei daimonului
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuşi. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).
sursa: ro.wikipedia.org

andrei81

Numarul mesajelor : 34
Data de inscriere : 08/11/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Socrate - filosof grec

Mesaj Scris de anonim la data de Joi Dec 03, 2009 6:24 pm

Maieutică = o metodă prin care se urmăreste ajungerea la adevăr pe calea discuţiilor şi a dialogului.
Porneşte în filozofie, pe principiul neştiinţei. În arătarea adevărului, Socrate ia ca principiu prim teza: "Ştiu că nu ştiu nimic". Principiul ignoranţei are, în discursul socratic, un sens deliberat sau accentuat critic. El este îndreptat tocmai împotriva ignoranţei. Ironia este pandantul maieuticii, pare intrinseca acesteia, aşa încât sensul ei poate fi mai adecvat înţeles dacă se corelează cu cel al maieuticii.
În sens literal, maieutica este arta moşitului. Acest sens este păstrat de Socrate, pentru că, pe urmele mamei sale, considera că şi el moşeşte. Dar el moşeşte bărbaţii, scopul acestui moşit îl constituie punerea lor pe calea adevărului. Prin moşitul adevărului, Socrate înţelege, deci, capacitatea sa, a filozofului, de a scoate la lumină, din ascunzişul lor, gândurile.
O asemenea aducere la lumină a gândului este NAŞTERE sau o renaştere a lui, iar aceasta deoarece gândul (ideea) există deja în subiect.
Prin întrebări insistente, Socrate îl pune pe interlocutor în situaţia de a descoperi, în aparenţă singur, adevărul. Socrate este cel care pune întrebările, exprimă rezerve faţă de răspunsuri, se miră, atrage atenţia asupra unor inadvertenţe sau inconsecvenţe ale interlocutorului, provoacă nemulţumirea acestuia faţă de ceea ce ştia şi receptivitate faţă de celălalt, în fine, îl determină la analize şi implicaţii care conduc la definirea a ceea ce se dorea definit.
Metoda socratică implica principiul neştiinţei, ironia şi maieutica, nu în separaţie, ci în unitatea lor. În privinţa metodei, ca una logică, aceasta este METODA INDUCTIVĂ. Fără a fi formulat teoria inducţiei, Socrate o practică. Prin aceasta, Socrate a descoperit ESENŢA şi NOŢIUNEA: esenţa în, plan ontologic, şi noţiunea, în plan logic.

anonim
Vizitator


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum